rHeidi, fetiţa munţilor după Johanna Spyri Într-o dimineaţă senină şi însorită de iunie, se vedeau două siluete urcând cărarea îngustă de munte. După un urcuş de peste trei sferturi de ceas, ajunseră în vârful muntelui. Coliba bunicului se afla pe o ieşitură de stâncă. În spatele colibei se înălţau trei pini bătrâni, cu ramuri lungi şi groase. Se duse direct la bătrân şi, întinzându-i mâna, spuse: – Bună seara, bunicule! – Ei, ce-nseamnă asta? întreabă el ursuz, strângându-i mâna fetiţei. Heidi era fascinată de înfăţişarea bătrânului, cu barba lungă şi stufoasă şi sprâncenele cărunte. Se opri în faţa lui, privindu-l. Bătrânul ridică ochii, iar ea continuă să stea acolo nemişcată. – Ce vrei? o întreabă el. – Vreau să văd ce ai în casă, spuse Heidi. – Haide! o chemă bunicul şi se ridică, pornind înaintea ei spre colibă şi ajunseră într-o cameră, care ocupa tot parterul colibei. O masă şi un scaun erau aproape singurele piese de mobilier. Într-un colţ se afla patul bunicului. – Unde-am să mă culc, bunicule? – Unde vrei, răspunse bătrânul. Se urcă în pod, unde găsi o grămadă mare de fân cu miros îmbătător. – Voi dormi aici, bunicule! strigă ea. E foarte plăcut sus, în fân! Vino şi tu, să vezi ce frumos este! – A, lasă că ştiu eu cum e, răspunse bătrânul. – Acum îmi pregătesc patul, continuă fetiţa, în timp ce se agita încoace şi-ncolo, dar vreau să-mi aduci un cearşaf. – Bine, şi trase afară o bucată lungă de pânză aspră – singurul cearşaf pe care-l avea. Îl duse în pod, unde Heidi îşi pregătise deja un culcuş. Timpul până seara trecu repede. Heidi începu să zburde şi să se joace în jurul copacilor. Heidi mângâia caprele, încântată de drăgălăşenia lor. – Sunt ale noastre, bunicule? Amândouă sunt ale noastre? Vor sta mereu cu noi? Întrebările lui Heidi veneau una după alta, aşa că bunicul ei avea timp să-i răspundă doar cu: – Da, da.... – Eu trebuie să închid caprele, aşa că du-te şi somn uşor! – Noapte bună, bunicule! Cum le cheamă pe capre? – Cea albă se numeşte Lebăduţa, iar cea cafenie, Ursulica.– Noapte bună, Lebăduţo, noapte bună, Ursulico! le ură Heidi. Apoi, se aşeză la masă şi începu să mănânce, după care intră în casă şi se culcă, unde adormi adânc ca o prinţesă într-un aşternut de mătase. Nu peste multă vreme, bătrânul se duce şi el la culcare. În timpul nopţii, vântul deveni năpraznic şi bătrânul se sculă. – O să se sperie copila, murmură el încet şi urcă pe scară, oprindu-se lângă patul ei. Fetiţa dormea sub cuvertura groasă cu obrajii îmbujoraţi de somn. Expresia fericită de pe faţa copilei dădea de înţeles că visa frumos. Bătrânul o privi până când luna dispăru în nori şi se întoarse să se culce şi el din nou.
