Integrarea economică europeană. Crearea și evoluția Uniunii Europene

Mai multe ca aceasta

Educație diferențiată

după Pascariu Emanuela

sada_218

după Mare Tries Sest

Integrarea economică europeană. Crearea și evoluția Uniunii Europene

Scopul Marilor Puteri

Italia - dorea sã facã uitatã perioada Mussolini; in esentã, fiecare din statele fondatoare vedeau integrarea europeanã ca un mod de promovare a interesului național

Germania vedea in formarea unor structuri integrative posibilitatea de a recâstiga pozitia detinutã inainte de război:

Marea Britanie si Statele Unite considerau integrarea vest europeaná o contrapondere la puterea Uniunii Sovietice;

Franta - considera cã o apropiere de Germania ar contrabalansa influenta Marii Britanii si a Statelor Unite;

Statele vest europene aveau, în perioada postbelicã, asteptãri diferite:

Premisele

- Dezvoltarea rețelelor de transport și comunicații rentabile

- Reglementarea litigiilor teritoriale

- Cooperarea în alianțe militare și politico-militare

- Interesele comune în problemele internaționale

- Tendința spre unitate

- Interacțiunea tradițională între state

- Reciprocitatea dezvoltării economice și tehnico-științifice

- Idealurile sociale și politicile comune

- Valorile spirituale comune

-Redefinirea sferelor de influentã.

-Dorinta de obtinere si mentinere a stabilitātii militare si politice prin mijloace economice;

Context istoric

SUA au avut un rol decisiv în integrarea europeană postbelică, asumându-și statutul de „mare protector” al Europei. Prin Planul Marshall, au oferit ajutor economic celor 16 state europene, inclusiv Franței, Germaniei de Vest și Marii Britanii, care s-au reunit în Organizația Europeană de Cooperare Economică.

În 1946, Winston Churchill a relansat ideea unității europene într-un discurs la Zurich, unde a propus formarea „Statelor Unite ale Europei”. El considera că primul pas esențial era rezolvarea conflictului dintre Franța și Germania, punând astfel bazele cooperării europene.

Aristide Briand (ministrul francez de externe) a lansat, în 1929, ideea unei Uniuni Europene bazate pe cooperare economică și politică. În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, lideri europeni precum P.H. Spaac (ministrul afacerilor externe al guvernului belgian în emigraţie), Carlo Sforza (ex-ministrul afacerilor externe al Italiei ) și Jean Monnet au susținut proiecte de integrare regională. La cel de-al V-lea Congres Paneuropean de la New York, în martie 1943, Winston Churchill a vorbit despre Consiliul Europei. După război, unificarea Europei a devenit necesară pentru a face față noilor superputeri, SUA și URSS.

După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al naționalismului extremist care a devastat continentul.

„Părinții Europei"

Alcide de Gasperi

Între 1945 și 1953, Alcide de Gasperi, în calitate de prim-ministru și ministru al afacerilor externe, a ghidat politica internă și externă a Italiei postbelice. El a susținut inițiative importante pentru unificarea Europei occidentale, contribuind la implementarea Planului Marshall și stabilind relații economice puternice cu alte țări europene, în special cu Franța.

Winston Churchill

Winston Churchill, fost ofițer de armată, reporter de război și prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 și 1951-1955), a fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Țelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste și beligerante.

Konrad Adenauer

Konrad Adenauer, primul cancelar al Republicii Federale Germania, a condus țara între 1949 și 1963, având un impact major asupra Germaniei postbelice și asupra istoriei europene. Un aspect esențial al politicii sale externe a fost reconcilierea cu Franța. Colaborarea cu președintele francez Charles de Gaulle a dus, în 1963, la semnarea unui tratat de prietenie între cele două națiuni, foste rivale, un moment cheie în procesul de integrare europeană.

Robert Schuman

.Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent și ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene. În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950 (Declarația Schuman),considerată astăzi data nașterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și oțel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului.Ideea de bază era aceea că o țară care nu deține controlul asupra producției de cărbune și oțel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.

Jean MONNET

Jean Monnet, consilier economic și politician francez, a fost o figură cheie în crearea Uniunii Europene. El a fost sursa de inspirație pentru planul Schuman, care dorea unificarea industriei grele a Europei de Vest. Provenind din regiunea Cognac, Monnet a călătorit mult în lume la o vârstă fragedă, datorită profesiei sale de distribuitor de coniac și bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat funcții importante în domeniul industrial, atât în Franța, cât și în Regatul Unit. Pentru munca asiduă de 20 de ani în procesul de integrare europeană, a primit titlul de „Cetățean de Onoare al Europei”.

Evoluția Comunității Europene

Criteriile de aderare la Uniunea Europeanã Criteriile de la Copenhaga (1993) --Criteriul politic: stabilitatea institutiilor, garantarea drepturilor omului; respectarea drepturilor si protectia minoritatilor; --Criteriul economie: existenta unei economii de piata functionale, capacitatea de a face fatã fortelor concurentiale; --Criteriul privind aquis-ul comunitar: Capacitatea de a-și indeplini obligatiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice si la uniunea monetarã.

La 7 februarie 1992, a fost semnat Tratatul de la Maastricht, care a modificat Tratatul de la Roma și a accelerat integrarea europeană, consolidând instituțiile Uniunii Europene. După ratificarea tratatului, în noiembrie 1993, Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană (UE). În 1994, Suedia, Austria și Finlanda au aderat la UE, iar în 1999 a fost adoptată moneda unică, Euro. În 2003, la Summitul de la Salonic, a fost aprobat proiectul Constituției Europene. La 1 mai 2004, UE a intrat într-o nouă etapă de expansiune, adăugând 10 noi membri, iar în 2007, România și Bulgaria au devenit membre oficiale. Croația a aderat în 2013. În urma referendumului din 2016, Regatul Unit a decis să părăsească Uniunea Europeană.

Între 7 și 10 iunie 1979, cetățenii statelor membre au ales pentru prima dată, prin vot direct, reprezentanții în Parlamentul European. Acesta are rolul de a exprima voința democratică, de a controla activitatea Comisiei Europene și de a participa la procesul legislativ. În Parlament nu există grupuri naționale, ci doar grupuri politice europene, depășind astfel interesele naționale. De la mijlocul anilor ’80, noi inițiative au relansat integrarea europeană. În decembrie 1985, Consiliul European de la Luxemburg a adoptat „Actul Unic European”, care a definit Europa ca un spațiu fără frontiere interne, asigurând libera circulație a mărfurilor, persoanelor și capitalurilor prin eliminarea barierelor juridice, tehnice și fiscale.

Comunitatea Europeană s-a extins semnificativ, primind noi membri: Regatul Unit, Irlanda și Danemarca în 1973, Grecia în 1981, iar Spania și Portugalia în 1986. Ea s-a bazat pe tratate obligatorii, ceea ce o diferențiază de alte organizații internaționale. Legislația comunitară devine parte din legislația națională a statelor membre și trebuie aplicată clar. Curtea de Justiție a Comunității Europene, cu sediul la Luxemburg, are rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar și interpretarea corectă a tratatelor.

Crearea Comunității Europene

La 18 aprilie 1951, prin Tratatul de la Paris, Franța, RFG, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prima organizație supranațională europeană. Instituţiile CECO (Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea şi Curtea de Justiţie) au servit drept bază a viitoarei Pieţe Comune. Succesul CECO a condus la o integrare mai largă, culminând cu Tratatul de la Roma (25 martie 1957), care a fondat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Euratom. În 1965, Tratatul de fuziune a unificat instituțiile celor trei comunități, creând o Comisie și un Consiliu comune.

Comunitatea Economică a Cărbunelui si Otelului (CECO) -Rezultat al planului de reconciliere franco-germanã. -Creatã in urma semnãrii tratatului de la Paris in 1951.  Responsabilitatea deciziilor privind comertul cu otel și carbune,, productia dar si preturile aferente acestui sector revenea Înaltei Autoritäti (predecesoarea Comisiei Europene).  Scop： 1.Punerea sub control comun a resurselor necesare reconstructiei economier europene; 2.O mai bună exploatáre a resuselor rare; 3.Cresterea productiei de ofel, dar si a utilajelor produse cu acesta.  A fost dizolvatã la data de 23 iulie 2002.

Tratatul de la Roma, semnat pe 25 martie 1957 de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg, a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Ulterior, Tratatul de la Maastricht a eliminat cuvântul „Economic” din denumire, devenind Tratatul de instituire a Comunității Europene (CE). În aceeași zi, s-a semnat și Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), destinat utilizării pașnice a energiei nucleare. Aceste două tratate, alături de Tratatul CECO (expirat în 2002), sunt cunoscute drept Tratatele de la Roma. Ambele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

În 1945, Jean Monnet s-a întors în Franța și, găsind țara slăbită de război, a conceput un plan ambițios de reconstrucție și modernizare. El considera că modernizarea este mai degrabă o „stare de spirit” decât una materială. Monnet a propus crearea unui organism suprastatal care să controleze producția franco-germană de oțel și cărbune, pentru a asigura pacea și prosperitatea în Europa. La 6 mai 1950, el i-a prezentat acest plan lui Robert Schuman, punând accent pe reconciliere și unificare. Guvernul francez a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie gestionată de o „Înaltă Autoritate”, într-o organizație deschisă și altor țări europene. Potrivit Planului Schuman, această cooperare economică ar face imposibil un nou război între cele două state. După obținerea sprijinului cancelarului german Konrad Adenauer, Schuman a lansat oficial propunerea de unificare a resurselor de cărbune și oțel, creând astfel o bază solidă pentru integrarea economică europeană.